Alimentatia in diabetul zaharat

In diabetul zaharat este tulburata elaborarea in pancreas a insulinei necesara asimilarii normale a zaharurilor de catre organism. Boala poate afecta de asemenea ficatul, glandele suprarenale si alte organe.

Medicatia principala in tratamentul diabetului este insulina, si al carei efect face ca diabetul sa inceteze a mai fi o boala periculoasa. Alimentatia terapeutica este totusi necesara in diabet. Dieta bine aleasa da posibilitatea sa se reduca doza de insulina care nu va mai fi data asa de des; in unele forme de diabet, printr-o dieta corespunzatoare, se poate renunta chiar la insulina sau aceasta se poate inlocui cu medicamente care se iau pe gura. Este necesara restrangerea cantitatilor de zaharuri din alimentatie si a cantitatilor de grasimi. Deosebit de important este ca hrana bolnavului sa contina mai multe vitamine.

Cantitatea de zaharuri,  grasimi si alte substante hranitoare din alimentatie este stabilita de medicul curant pentru fiecare bolnav in parte in functie de starea sanatatii lui. Vom da si noi un exemplu de cateva alimente de care puteti sa tineti seama, bineinteles cu corecturile indicate de medic: paine alba 260 g sau paine neagra 400 g; unt 30 g ; mere sau morcovi 200 g; cartofi 300 g; taitei sau macaroane 20 g; un ou; branza 25 g; lapte 250 g; carne sau peste pregatit 100g; varza, castraveti si dovlecei se pot da in orice cantitate. Acest exemplu de dieta contine 100 g proteine, cca. 70 g de grasimi, 300 g zaharuri, rezultand in total 2300 de calorii. Dintre aceste produse se poate alcatui un meniu variat, permitandu-se inlocuirea unor produse prin altele, tinandu-se insa seama de continutul in zaharuri si grasimi.

Zaharul si dulciurile nu trebuiesc folosite. Se poate folosi zaharina, din care se prepara o solutie de 1%, adaugata la bauturi si mancaruri pentru a le da gust. Prelucrarea culinara a produselor este cea obisnuita;  daca bolnavul prezinta tulburari ale functiilor normale ale ficatului, se restrang supele de carne si mancarurile prajite. Foarte util este sucul de macies bogat in vitamina C. Nu uitati de exercitiul fizic, efortul fizic(mers, alergare, mers pe bicicleta, etc), care va ajuta sa eliminati din surplusul de tesut adipos(grasime) si va permite mentinerea unei greutati corporale constante si indelungate in timp.

Click aici pentru a vedea tabelul cu valorile calorice ale produselor alimentare(glucidele, lipidele); acest tabel va ajuta in alcatuirea unui meniu zilnic corect.

Contractia musculara

Fiziologia si biochimia contractiei musculare

Deosebim trei feluri de muschi:

1. Muschi striati(scheletici sau somatici);

2. Muschi netezi;

3. Muschi striat cardiac.

Muschiul cardiac este un muschi striat dar cu conducere automata. Muschii striati scheletici sunt muschi comandati de scoarta cerebrala si centrii subcorticali din trunchiul cerebral.

Unitatea morfofunctionala a muschiului este unitatea motorie si e formata dintr-un neuron si fibrele musculare pe care le inerveaza. Legatura dintre neuron si fibra musculara constituie placa motorie care reprezinta sinapsa neuro-musculara. Celula musculara striata se numeste fibra musculara, cu un diametru de 10-20 microni, are o sarcolema subtire si o sarcoplasma care contine nuclei, substante energetice, glicogen, acizi grasi. Musculatura se clasifica in muschi saraci in sarcoplasma cum sunt muschii flexori(intervin in eforturile dinamice, care produc contractiile rapide si obosesc repede), si muschii bogati in sarcoplasma care sunt muschii extensori(intervin in eforturi statice, au contractii lente si de lunga durata, obosesc greu).

Miofibrilele - In sarcoplasma se gasesc proteine organizate in miofilamente de miozina si actina. Miofibrilele au lungimea celulei si un diametru de un micron. Unitatea morfofunctionala a miofibrilei este sarcomerul, format din actina si miozina.

Contractia musculara are la baza sarcomerul, iar contractia este un fenomen electric de contractie a fibrelor de actina intre cele de miozina incarcate pozitiv.

Compozitia chimica a muschiului:

-apa 75%

-proteine 20%

-alte substante 5%

Proteine: contractile(miozina, actina, octomiozina, tropomiozina), si necontractile(mioglobine si enzime).

Alte substante: ATP, ADP, fosfocreatina, uree, creatinina, acid lactic, colesterol, glicogen.

Contractia izometrica, izotonica si auxotonica

Contractia izometrica - reprezinta cresterea tensiunii din muschi. Contractia izometrica intervine in mentinerea pozitie statice. In acest caz sarcomerele nu se ingusteaza si nu se produce lucrul mecanic. Are loc transformarea energiei mecanice in caldura.

Contractia izotonica - este dinamica si se foloseste in mers si alergare.

Contractia auxotonica - reprezinta contractii care au loc prin impingerea unei forte in crestere(haltere, lupte, box).

Tonusul muscular

Reprezinta starea usoara de contractie permanenta in repaos. Deosebim trei feluri:

1.Tonusul de repaos

2.Tonusul de postura(muschii cefei, santurilor vertebrale, abdomenului care intervin in pastrarea pozitiei ortostatice);

3.Tonusul muscular de sustinere, cu rol in contractiile statice de forta.

Muschii care intervin in astfel de cazuri sunt muschi bogati in citoplasma si mioglobina. Tonusul este determinat de stimuli care vin de la proprio-receptorii din muschi si tendoane si apoi ajung la neuronul motor din cornul anterior care prin axul sau trimite impulsul muschilor striati. Copilul pana la 8 ani are tonus de repaos bun dar cel de postura este slab(isi schimba frecvent pozitia). Tonusul de postura se numeste si tonus de atitudiune. Creste la 9-10 ani si pana la pubertate 14-15 ani. In aceasta perioada exista pericolul tulburarilor de atitudine care poate duce la cifoze, lordoze, etc.

Forta

Este o calitate a muschiului si tine de numarul de unitati motorii antrenate. Forta creste prin antrenament dar se pierde in cazul stimulilor slabi.

Slabirea, ca si boala de nutritie

Bolile de nutritie sunt afectiuni caracterizate prin tulburari in metabolismul substantelor alimentare avand ca rezultat deteriorarea organismului. Principalele boli de nutritie sunt:  slabirea, obezitatea, diabetul, guta.

Slabirea inseamna scaderea greutatii corporale ideale sub limita normala. Daca greutatea unui om scade cu 5% vorbim de slabire de gradul I sau slabire usoara; cand pierderea este de 10-20% slabirea este de gradul II sau slabire medie; cand scaderea este peste 20%, slabirea este de gradul III si vorbim de o stare de denutritie.

Casexia este cea mai grava forma de slabire.

Cauzele slabirii:

• subalimentatia sau alimentatia deficitara sau neechilibrata.
• boli digestive (gastrite, ulcer, entrite, ciroze..)
• boli infectioase(febra tiroida, dizenterie)
• boli endocrine(hipofiza,tiroida,suprarenale)
• boli cronice(tuberculoza, cancer, reumatism, anemii..)

Simptome:

Astenie, somnolenta, ameteli, pierderea greutatii corporale, paloarea fetei, disparitia tesuturilor adipos si muscular, hipotensiune anemie.

Evolutia si complicatiile slabirii imprima organismului o stare de receptivitate fata de multe boli(gripe, pneumonii etc.). Ca si tratament, putem impune de la inceput marirea aportului alimentar si tratarea bolii. Ratia alimentara este foarte importanta si poate ajunge progresiv si pana la 4000cal./zi, glucidele trebuind sa dea 50% din totalul caloriilor. Ca si tratament medicamentos trebuie sa folosim un tratament tonic si stimulant(vitaminoterapie, calciu, stricnina, stimulante pentru apetit). Sa nu uitam si de cura de altitudine care in multe cazuri poate devenii foarte utila.
Puteti sa va calculati greutatea corporala ideala dand click aici si cautati Indicele de nutritie Lorenczi.

Nota: Aceasta lucrare, "slabirea ca si boala de nutritie", este adresata persoanelor cu tulburari in metabolismul alimentar si celor cu boli infectioase, endocrine, digestive etc. Daca nu suferiti de aceste afectiuni si doriti sa vedeti cum se poate slabi corect dati click aici.

Bolta plantara

Oasele piciorului - sunt formate de oasele tarsiene, metatarsiene si falangele degetelor(doua pentru haluce). Oasele tarsiene se impart in: tarsul posterior format din astragal sau talus si calcaneu(osul calcaiului) si tarsul anterior format din scafoid, cuboid si trei cuneiforme. Aceste oase din tarsul anterior se articuleaza distal cu cele cinci oase metatarsiene lungi, rezistente, mai mari decat la membrul superior, iar acestea se articuleaza la randul lor cu falanga 1 respectiv 2 si 3.

Bolta plantara - reprezinta un sistem arhitectural osos format din trei arcuri, doua arcuri anteroposterioare de la calcaneu pana la capul primului respectiv cel de-al cincelea metatarsian, si un arc orizontal care leaga cele doua arcuri de la 1 la 5 metatarsian; nu este unitara formata dintr-o singura piesa ci intereseaza calcaneul, talusul, cele trei cuneiforme, scafoidul sau cuboidul si metatarsianul 1-5. In decursul zilei bolta sufera modificari, seara este mai scunda. La sugari in decursul evolutiei sufera modificari(copilul merge cu toata talpa).

Exista doua deficiente ale boltii plantare caracterizate prin: piciorul plat = prabusirea boltei(platfus) si picior escavat = exagerarea boltei. In prabusirea ei pot interveni factori traumatici, metabolici, endocranieni, congenitali.

Bolta plantara contribuie atat in statiunea bipeda pentru o puternica fixare la sol dar si in dinamica mersului, fugii si saltului. Mentinerea anatomica a boltii este conditionata de: 1. Arhitectura oaselor; 2. Fixitatea articulatiilor componente; 3. Rezistenta ligamentelor plantare profunde interosoase si mai ales musculatura plantei.

Prim ajutor in caz de pierderea cunostintei

Lesinul - apare adesea sub influenta unei puternice zdruncinari nervoase sau dupa o hemoragie mare. Bolnavul isi pierde cunostinta, activitatea inimii se reduce iar respiratia devine superficiala. Semnele caracteristice lesinului sunt: paloarea accentuata a fetei, respiratia superficiala, racirea mainilor si picioarelor.

Primul ajutor - omul lesinat trebuie culcat insa fara perna sub cap; dimpotriva, capul trebuie sa fie asezat mai jos decat nivelul trunchiului, iar picioarele mai ridicate. Se desface gulerul si centura. Pentru a-l aduce in simtire bolnavului i se stropeste fata cu apa rece sau i se da sa miroasa amoniac.

Pierderea cunostintei in hemoragiile cerebrale - o pierdere brusca a cunostintei poate fi provocata de hemoragia cerebrala care apare mai frecvent la oamenii mai in varsta(peste 50 de ani), in special in boli hipertensive sau arteroscleroza. Hemoragia cerebrala este precedata adesea de dureri de cap persistente, ameteala, tulburari usoare ale vederii sau ale vorbirii. In caz de hemoragie cerebrala fata bolnavului se inroseste(spre deosebire de lesin unde fata devine palida).

In hemoragiile cerebrale pot aparea paralizii ale unei maini, ale picioarelor sau ale muschilor fetei dintr-o parte a corpului.

Primul ajutor - daca se stabileste ca este vorba de o hemoragie cerebrala, trebuie pusa pe cap o punga cu gheata sau comprese reci, iar la picioare sticle cu apa calda; se administreaza un purgativ iar bolnavul este lasat in liniste, culcat in pat cu capul ridicat.

Prim ajutor in caz de degeraturi

Degerarea  - cel mai adesea degera mana, laba piciorului, urechile si nasul. Degerarea se poate produce chiar la o temperatura exterioara relativ putin scazuta (pana la 8-10 grade sub zero) daca omul sta mult in frig si daca aerul este umed. Se stie ca in cazul unui aer uscat, adica cu umiditate mica, temperaturi cu mult mai scazute (pana la - 40 de grade) sunt suportate mai bine decat atunci cand umiditatea aerului este ridicata. Deosebit de expusi la degeraturi sunt oamenii ai caror stare de sanatate este deficienta, de exemplu subalimentatii, anemicii, hipovitaminizatii.

Pentru a se prevenii degerarea in zilele geroase trebuie sa se poarte imbracaminte si incaltaminte suficient de calduroasa, manusi, sa fie acoperite urechile si eventual nasul. Este foarte important sa se evite incaltamintea stramta si umeda. Partile de corp degerate devin palide sau albe, iar ulterior se inrosesc.

Primul ajutor - persoana respectiva trebuie incalzita intr-o incapere calduroasa; partile de corp degerate se frictioneaza bland cu mainile curat spalate sau cu o carpa moale pana ce se restabileste culoarea normala a pielii. Nu trebuie facute frictiuni cu zapada. Acele parti pe care se gasesc escoriatii, zgarieturi, rani, basici, nu trebuie frecate cu nimic.

Palmele mainii si labele picioarelor se scufunda intr-un lighean sau o galeata cu apa; la inceput temperatura apei nu trebuie sa depaseasca 20 de grade. In timp de jumatate de ora, temperatura apei poate creste pana la 37 de grade prin adaugarea de apa fierbinte. Dupa aceasta se incepe frictionarea. Toate aceste manevre sa fac pentru a restabili circulatia sanguina normala, tulburata in urma degerarii.

Inghetul - in urma actiunii indelungate a frigului, temperatura corpului scade treptat, miscarile devin incete, omul cade la inceput intr-o stare de somnolenta, iar apoi intr-o stare de inconstienta care se poate termina cu moartea. Cel mai adesea acest lucru se intampla betivilor care adorm in ger.

Primul ajutor - omul inghetat trebuie introdus intr-o incapere incalzita(insa nu prea mult), dezbracat de imbracaminte(prin taierea acesteia), iar trunchiul, picioarele si mainile se frictioneaza usor cu o carpa calda si moale. Daca respiratia a incetat sau este foarte rara si slaba, trebuie facuta respiratie artificiala. Dupa ce respiratia a fost restabilita bolnavul trebuie pus intr-un pat cald. Cand isi revine este bine sa i se dea un ceai fierbinte, cafea sau lapte.

Muschii si oasele corpului omenesc - note rezumative

Corpul omenesc este format din urmatoarele segmente: trunchiul in sensul larg si extremitatile(membrele) superioare(scapulare) si inferioare(pelviene). Trunchiul se subdivide in: cap, gat, trunchi propriu-zis, care la randul lui este format din torace, abdomen si bazin(pelvis). Delimitarea membrelor fata de trunchi se face cu ajutorul centurii scapulare, pentru extremitatea superioara, si prin centura pelvina pentru membrele inferioare. 
Centura scapulara - leaga membrul superior de trunchi prin clavicula si scapula, care se aplica pe trunchi si sunt mobile, pe cand centura pelvina formata din cele doua oase coxale, sunt fixate de trunchi.
Membrul inferior sau extremitatea pelvina

Centura pelviana - este formata din cele doua oase coxale care impreuna cu osul sacru si osul coccis formeaza bazinul sau pelvisul osos.

Scheletul extremitatii libere a membrului inferior - este format din osul femur(scheletul coapsei), tibia si fibula(peroneu) care formeaza scheletul gambei, precum si oasele tarsiene, metatarsiene, si falangele care alcatuiesc scheletul piciorului si al degetelor(degetul mare de la picior se cheama haluce). Intre femur si tibie se gaseste un os sesamoid (os pe traiectul unui tendon) numit patela sau rotula. Acest os sesamoid cuprins intre tendonul muschiului cvadriceps participa la articulatia genunchiului impreuna cu femurul si tibia. 
Patela are un rol functional deosebit in efectuarea extensiei genunchiului. Fibula sau peroneul nu participa la articulatia genunchiului, nu este mobila avand articulatii fixe cu tibia si  nu are rol mare in mers. 
Osul tibia este dispus in prelungirea femurului, devenind coloana portanta a membrului dar si in mobilitatea din cursul mersului, fugii si saltului. In partea ventrala se insera muschiul tibial anterior si flexorii dorsali ai labei piciorului care sunt si extensorii ai degetelor. Posterior se insera muschiul tibial, solearul si muschii flexori ai degetelor si halucelui. Lateral in jurul fibulei se insera muschii fibulari.

Femurul - alcatuieste singur scheletul coapsei, este lung(cel mai lung os din corpul omenesc), puternic, prismatic triunghiular; posterior prezinta o creasta posterioara a femurului pe care pe tot traiectul ei da insertie puternicilor muschi ai coapsei. La nivelul anterior se insera muschiul croitor si cel mai puternic muschi al coapsei, muschiul cvadriceps femural, format din patru muschi: drept femural, vast medial, vast lateral, vast intermediar. Pe partea mediala a coapsei gasim urmatorii muschi: pectineu, adductor si muschiul gracilis. Posterior la nivelul coapsei se insera muschii flexori ai genunchiului, bicepsul femural, semitendinosul si semimembranosul.

Osul coxal - este un os mare, lat, pereche format prin sudarea a trei oase izolate(ileon, ischion si pubis). Forma osului coxal este neregulata, ca o forma de elice, avand patru margini, patru unghiuri si doua fete mediala si laterala. Pe fata laterala a osului coxal se observa o fata de insertie mai superioara pentru insertia muschilor fesieri sau glutei. Pe fata mediala a coxalului se gasesc suprafete de insertie pentru muschii care captusesc bazinul osos precum si o fata articulara destinata articulatiei cu osul sacru. Dintre muschii soldului denumiti si ischiotrohanterieni amintim: grupul muschilor gluteali sau fesieri(marele gluteu, gluteul mijlociu si gluteul mic), tensor al fascei lata, opturator, piriform, se gasesc dispusi posterior. Anterior la sold se gaseste muschiul iliopsoas care este un flexor al coapsei. Pe partea interna a soldului se gasesc muschii adductori care se gasesc si la coapsa.

Scheletul trunchiului  - format din coloana vertebrala, sternul si coastele care articulate intre ele formeaza un ax rigid dar totodata mobil si elastic, permitand executarea unor miscari de flexie, extensie si rotatie. Anterior sternul articulat cu coastele si prinse de coloana vertebrala, alcatuiesc cutia toracica care apara organele mobile inima, plamanii, dar prezinta si puncte de insertie pentru muschii toracelui si ai umarului.

Scheletul axial format din coloana vertebrala prezinta prin suprapunerea vertebrelor un canal lung, canalul rahidian, care contine maduva spinarii. Scheletul axial suporta cranial capul, la mijloc membrul superior, caudal se articuleaza cu centura pelvina iar superolateral se articuleaza prin cele 12 perechi de coaste din care 7 se baga in stern.., astfel se formeaza o coloana elastica, rezistenta si totodata mobila. 
Coloana vertebrala - este alcatuita din oase scurte numite vertebre. Vertebrele sunt  in numar de 33-34 legate printre ele prin articulatii mici, miscate intre ele de muschii proprii scurti, mijlocii si lungi, care o transforma intr-un complex osteo-artro-miologic rezistent dar si mobil, permitand miscari ample de flexie, extensie, rasucire, torsionare; contribuie la aceasta si discurile intervertebrale(fibrocartilaginose) care alterneaza cu corpurile dure ale vertebrelor.  
Vertebrele sunt dispuse in regiunea cervicala 7 vertebre, toracala 12 vertebre, lombara 5, sacrala 4-5 sudate, coccigiana 4-5 sudate. O vertebra este formata din: corp vertebral, arcul vertebral, procese sau apofize(spinoasa, transversa, articulara).
Sternul - osul sternului este un os lat, alungit, seamana cu un pumnal roman; este format din maner mambrium, corpul sternului, taisul si un apendice xifoidian care ar corespunde cu varful lamei cutitului. Intre maner si corp se formeaza unghiul sternal care se poate palpa. Acolo se articuleaza cartilajul costal II. 
Coastele - sunt oase lungi pereche dispuse ca niste arcuri intre coloana vertebrala si stern, sunt 12 perechi si se cunosc trei feluri:  adevarate,  false si  flotante(libere). Fiecare coasta ca os lung prezinta un corp si doua extremitati. La nivelul corpului coastei se observa doua fete: una interna si una externa. Pe fata interna aproape de margine se observa santul costal, in care se gaseste pachetul vasculonervos intercostal format din vena, artera si nerv.  Muschii care se insera la nivelul toracelui sunt: intrinseci(se gasesc in profunzime) - intercostalii intern, extern(ai santurilor vertebrale); - muschii extrinseci: pectoralul mare, pectoralul mic,dintat anterior se insera pe coaste si pe centura scapulara. 
Muschii care se insera la nivelul peretelui abdominal sunt: muschiul drept abdominal, oblic lateral, piramidal. La nivelul spatelui si cefei: - muschii superficiali: trapez, latissim(dorsalul mare), romboid(mare si mic), ridicatori ai scapulei, dintati posteriori; - muschii profunzi: interspinali si spinali, ilio-costalul, longisinusul, rotator lung, semispinalul.
La ceafa se insera muschiul splenius iar in partea anterioara muschiul sternocleidomastoidian. Acesti muschi ai spatelui numiti si muschi erectori ai trunchiului, sunt indispensabili pentru mentinerea ortostatica si echilibrul corpului uman, atat in pozitie statica cat si in pozitie dinamica.

Scheletul extremitatii libere a membrului superior  - format din oasele centurii scapulare(clavicula si scapula); oasele bratului(humerus); oasele antebratului(radius si cubitus); oasele mainii(carpiene, metacarpiene si falange).
Clavicula - os lung pereche, se gaseste situat in portiunea ventrala a cutiei toracice. Este dispus intre stern si scapula. Este formata din doua extremitati si un corp. Osul este palpabil(atat corpul cat si extremitatile).Osul se fractureaza foarte usor(caderile de pe bicicleta).

Scapula sau omoplatul - os lat pereche de forma triunghiulara situat pe partea dorsala a cutiei toracice pe care aluneca prin intermediul muschilor. Osul are doua fete(dorsala si ventrala), trei margini si trei unghiuri. Spina omoplatului este o proeminenta osoasa, puternica  pe care se insera muschii umarului(deltoid).
Humerusul - os lung pereche, formeaza singur scheletul bratului. Este format dintr-o diafiza(corp) si doua epifize(extremitati). Diafiza are forma de prisma triunghiulara cu marginile rotunjite. In partea anterioara se insera muschiul biceps si brahial iar posterior muschiul triceps brahial.
Oasele antebratului - sunt oase lungi pereche. Corpul ulnei si al radiusului este prismatic, triunghiular deci are trei fete si trei margini. Radiusul este dispus pe partea laterala a antebratului in prelungirea policelui(degetul mare de la mana se numeste police). Pronatia si supinatia sunt miscarile fundamentale ale antebratului. Se insera muschii flexori si extensori, muschiul rotund pronator, palmar lung, flexor propriu al policelui. 

Click aici pentru a vedea desenul anatomic cu principalele oase ale corpului si aici pentru a vedea desenul cu principalii muschi ai corpului.

Prim ajutor in caz de intinderi si rupturi musculare

Ele se produc prin intinderea musculara peste limita anatomica. Contractia brusca, puternica a unei grupe musculare neinsotita de relaxare duce a intinderi sau ruptura.

Factorii favorizanti sunt:

-temperatura scazuta care duce la scaderea elasticitatii tesutului muscular;

-incalzirea insuficienta inaintea unui antrenament, unei competitii duce la lipsa irigatiei corespunzatoare;

-oboseala acuta;

-oboseala cronica prin supraantrenament;

-varsta, la copii si tineri rezistenta musculara este mult mai mare decat la varstnici.

Dupa gravitate intinderile pot fi:

-intinderi musculare;

-rupturi fibrilare;

-rupturi totale.

1. Intinderile musculare reprezinta forma cea mai usoara si cea mai frecventa; ele se datoresc depasirii limitei de extensibilitate. In acest caz continuitatea tesutului muscular nu este afectata. Simptome: - durerea apare in momentul efectuarii unei contractii bruste si indica locul cu precizie; - miscarile active sunt limitate din cauza durerii; - la miscarile pasive durerea este inexistenta.

Primul ajutor - consta in oprirea activitatii(sportive), comprese si ulterior mobilizarea in atela gipsata la o clinica de ortopedie. Intinderile musculare se vindeca fara urmari in 5-10 zile sau mai mult in functie de gradul intinderii, iar reluarea activitatii se face dupa disparitia completa a durerii. Miscarile se reiau gradat, acordandu-se atentie sporita incalzirii.

2. Rupturile fibrilare apar in urma unor intinderi exagerate. Simptomele sunt: - durere violenta ca o lovitura de bici; - impotenta functionala; - palparea muschiului evidentiaza o zona dureroasa; - contractia este posibila dar dureroasa; - echimoza(vanataia) este un semn constant.

Primul ajutor - consta in oprirea activitatii sportive, aplicatii reci, transport la ortopedie, imobilizare in atela gipsata. Timpul necesar pentru vindecare este de 2 pana la 4 saptamani. Reluarea activitatii se face gradat si sub supraveghere.

3. Rupturile fasciculare se intalnesc mai rar, iar simptomele sunt asemanatoare rupturilor fibrilare.

Primul ajutor - consta in aplicarea unor comprese reci si trimiterea la o clinica de ortopedie.

Rupturile musculare totale sunt rare ca accidente sportive iar simptomele sunt aceleasi(ca in cazul rupturilor fibrilare si fasciculare), dar de intensitate mai mare.

Herniile musculare se produc in traumatisme repetate. Au fost descrise indeosebi la halterofili, ciclisti, atleti, cel mai frecvent in zona gambei si la biceps. Mai pot aparea rupturi ale muschiului trapez la gimnastica; rupturi ale muschiului abdominal la gimnastica, canotaj, lupte, judo; rupturi ale cvadricepsului la fotbal.

Prim ajutor in caz de fracturi

Fractura oaselor gambei (tibia si peroneu) deasupra articulatiei gleznei, se manifesta adesea in urma rasucirii talpii piciorului spre inauntru. La locul fracturii oaselor apare o durere puternica, din care cauza statul in picioare cu sprijinirea pe piciorul bolnav, devine imposibil. Daca se incearca sa se provoace miscari in articulatia gleznei, durerea se intensifica. La examinarea piciorului se poate observa o tumefactie(umflatura) deasupra gleznei respective.

In caz de fractura a osului femural (la nivelul coapsei) apare de asemenea o durere puternica si tumefiere; accidentatul nu poate sa ridice piciorul bolnav.

Dintre fracturile oaselor mainii cel mai des se intalneste fractura osului denumit radius. Aceasta se intampla atunci cand omul cade pe mana intinsa. Apare o durere vie in regiunea articulatiei pumnului si se observa o modificare a formei mainii(forma de baioneta), iar miscarile din articulatia pumnului sunt foarte dureroase.

In cadrul prim-ajutorului acordat bolnavului la care se banuieste o fractura de os, trebuie evitate miscarile piciorului sau mainii bolnave; membrele fracturate trebuie manuite cu multa prudenta pentru a nu produce dureri si a nu favoriza sfarmarea oaselor. Atunci cand se dezbraca bolnavul, mai intai se scoate imbracamintea de pe mana sau piciorul sanatos si apoi de pe cel bolnav.

Uneori in caz de fractura a oaselor se formeaza o rana deschisa. In asemenea cazuri este necesar ca rana sa fie bandajata si numai dupa aceasta se pun atelele.

In fractura oaselor picioarelor si a mainii trebuie pus un suport din atele, care sa impiedice miscarea oaselor la locul fracturii si frecarea capetelor sfarmate. Ca material pentru atele poate fi folosit de exemplu un carton tare, placaj sau scanduri late de o palma infasurate cu o stofa moale. Doua asemenea atele se pun pe partea externa si interna a piciorului sau a mainii. Lungimea atelelor trebuie sa fie astfel calculata, ca bandajul sa cuprinda nu numai partea vatamata a piciorului sau mainii ci inca cel putin doua articulatii vecine: cea de deasupra si cea de dedesubtul fracturii; daca s-a produs o fractura a oaselor gambei deasupra articulatiei gleznei, atunci atelele trebuie sa cuprinda intreaga gamba, articulatia genunchiului, iar in jos sa depaseasca cu un lat de palma nivelul talpii si piciorului. Dupa ce au fost puse una pe partea interna si cealalta pe partea externa a gambei, atelele se fixeaza de picior cu ajutorul unei benzi de tifon. Daca nu exista bandaj la indemana atelele se pot lega de picior cu batiste sau cu bucati de stofa. Legaturile se fac la doua niveluri: sus- deasupra si dedesubtul articulatiei genunchiului iar jos deasupra articulatiei gleznei.

In fractura osului femural trebuie puse doua atele late de o palma. O scandura se fixeaza de sub-brat in jos spre trunchi, sold, gamba si picior, depasindu-se talpa cu un lat de palma. A doua scandura se fixeaza pe suprafata interna a coapsei si gambei; si aceasta atela trebuie sa depaseasca cu un lat de palma nivelul talpii piciorului. Scandurile trebuie invelite cu postav moale sau vata si fixate de corpul accidentatului la nivelul pieptului, al bazinului, a soldului, la articulatia genunchiului, si deasupra articulatiei gleznei.

Fractura coastelor. Caderea si lovirea pieptului se isotesc uneori de fractura coastelor. In acest caz apare o durere vie la locul contuziei si accidentatul nu mai poate respira liber; adesea el tuseste la inspiratie. Daca exista banuiala ca s-a produs o fractura de coasta, trebuie ca in momentul inspiratiei sa se bandajeze pieptul cu fesi late sau cu un prosop lung. Acest lucru impiedica frecarea capetelor coastei fracturare si alina durerea.

Prim ajutor in caz de entorse

Entorsele sunt traumatisme articulare acute produse prin miscari violente a caror amplitudine depaseste limitele fiziologice, dar nu scot extremitatile osoase din articulatie (cum se intampla in cazul luxatiilor). Cele mai frecvente entorse se produc prin torsionarea articulatiei, dar si cand miscarile depasesc limitele fiziologice. Fortele care actioneaza asupra articulatiei in entorsa sunt destul de mari pentru a leza si partile moi din jurul articulatiei.

Leziunile din entorsa au un caracter complex in functie de intensitatea traumatismului. Constant sunt lezate ligamentele osoase, articulare, care asigura soliditatea elementelor osoase. Leziunile suprafetelor articulare cartilaginoase sunt rare, dar se gasesc in entorsele de gradul III(entorsele sunt de gradul 1,2 si 3).

Entorsele de genunchi se insotesc de leziuni ale meniscurilor.

In lezarea partilor moi, vasele sauguine si limfatice pot fi rupte, ceea ce duce la hemoragii subcutanate, care vor forma echimozele. Leziunile articulare sunt insotite de importante tulburari functionale, edemul, care apare datorita rupturii vaselor limfatice.

Simptomele sunt caracteristice tuturor entorselor, dar variaza in functie de gravitate; durerea este mai vie in gradul 2 si 3 cand pana la 24 ore apar echimozele. Examinarea manuala pune in evidenta la entorsa de gradul III zone dure, care sunt bucati de oase cu ligamente smulse. In entorsele de gradul II si III impotenta este totala de la inceput si persista mult timp. La entorsa de gradul I durerea se atenueaza rapid si ramane o jena articulara.  

Primul ajutor consta in:

-repaus articular prin imobilizare (orice articulatie care a suferit o entorsa trebuie sa fie pusa imediat in repaos);

-combaterea durerii administrand antinevralgice, algocalmin;

-diminuarea hemoragiei: aplicatii reci (punga cu gheata, bandaj compresiv).

-ducerea de urgenta la un serviciu specializat (clinica).

Prim ajutor in caz de contuzii si luxatii

In contuzii (lovituri), sangele iese din vasele sanguine superficiale in tesuturi pe care le destrama.. Daca o asemenea acumulare de sange (hemoragie) se produce in profunzime, atunci pe locul contuziei se poate vedea numai o umflatura dureroasa la palpare. Daca hemoragia se produce sub piele sau aproape de suprafata corpului, atunci curand dupa contuzie  pe locul respectiv se poate constata aparitia unei culori vinete, numita si "vanataie".
Pentru a alina durerea si a prevenii cresterea dimensiunilor tumefactiei (umflaturii), pe locul contuziei se pune o punga cu gheata sau o compresa rece (de ex: o batista inmuiata in apa rece si stoarsa). Daca dupa cateva ore tumefactia nu se reduce, trebuie sa ne adresam medicului specialist.
Dupa contuziile la nivelul capului apare uneori, nu imediat, ci dupa cateva zile, o durere de cap puternica sau varsaturi. In aceste cazuri este necesar sa se cheme medicul; pana la sosirea lui, bolnavul trebuie culcat pe pat cu capul usor ridicat; pe cap se pune o compresa rece sau o punga cu gheata.
In cazul unei luxatii este modificat contactul normal dintre suprafetele articulare ale oaselor; de aceea miscarea in articulatia bolnava devine imposibila, iar mana sau piciorul luxat are o proportie neobisnuita.
In caz de luxatie a articulatiei umarului, mana este rasucita in afara, iar miscarile posibile in articulatia cotului si la incheietura pumnului, nu sunt posibile in articulatia umarului.
In caz de luxatie a articulatiei cotului, devin imposibile miscarile in articulatia cotului( uneori apare si un hematom), pe cand miscarile in articulatia umarului si la incheietura pumnului sunt normale.
In caz de luxatie in articulatia soldului, piciorul este rasucit in afara sau inauntru, miscarile in articulatia soldului nu sunt posibile pe cand miscarile in articulatia genunchiului si gleznei sunt pastrate.
Nu trebuie incercata reducerea, indreptarea luxatiei; acest lucru trebuie facut doar de medic si in acest caz se recomanda ca bolnavul (imobilizat in aceeasi pozitie) sa fie trimis  imediat la spital.

Aparatul digestiv - gura, faringe, esofag, stomac, intestinul subtire, intestinul gros

Tubul digestiv este alcatuit din urmatoarele segmente: gura, faringe, esofag, stomac, intestinul subtire si intestinul gros.

Gura - este portiunea initiala a aparatului digestiv, alcatuita din organe si diverse tesuturi. Superior este bolta palatina, inferior de planseul bucal, lateral de obraji, anterior de buze, si posterior se continua cu faringele. Cavitatea bucala este captusita cu mucoasa bucala. In cavitatea bucala se afla cele doua arcade dentare, superioara si inferioara, situate pe maxilar si pe mandibula. Dintii sunt in numar de 32: 8 incisivi, 4 canini, 8 premolari si 12 molari. Limba, organ muscular situat posterior, prezinta pe fata superioara niste formatiuni numite papile: filiforme, fungiforme si circumvalate sau gustative, ultimele fiind situate spre radacina limbii si formand "V"-ul lingual. In cavitatea bucala glandele salivare, parotidele, submaxilare si sublinguale, excreta saliva.

Functiile pe care le indeplineste gura sunt: functia de masticatie pentru formarea bolului alimentar, inceputul digestiei glucidelor sub actiunea ptialinei salivare, functia de fonatie, functia receptoare, functia de aparare si functia fizionomica.

Faringele - este un organ care apartine atat aparatului digestiv cat si aparatului respirator. El se afla situat in partea posterioara a cavitatii bucale si se continua cu esofagul. Captusit cu o mucoasa, este bogat in tesut limfoid. In faringe se gasesc amigdalele palatine, amigdala faringiana pe peretele posterior si amigdala linguala la radacina limbii, legate intre ele prin numeroase vase limfatice, formand inelul limfatic Waldeyer. Functiile faringelui sunt: functia de conducere a bolului alimentar catre esofag si functia de aparare impotriva infectiilor, care pot patrunde pe cale digestiva sau pe cale respiratorie.

Esofagul - este un organ musculo-membranos, tubular, care face legatura intre faringe si stomac. El incepe la nivelul vertebrei a 7-a cervicale si  se termina in dreptul vertebrei a 11-a toracale; este lung de 25-32 cm si are un calibru care variaza intre 10 si 22 mm. Are trei stramtori fiziologice: stramtoarea cricoidiana, stramtoarea de la nivelul incrucisarii cu artera aorta ci cea de la nivelul cardiei. Ca structura, este alcatuit din trei straturi: la interior se afla mucoasa; urmeaza tunica mijlocie care este musculara(cu doua straturi, intern si extern); tunica externa formata din tesut conjunctiv lax.

Stomacul - organ cavitar musculo-glandular, este segmentul tubului digestiv situat intre esofag si intestinul subtire. Forma lui este asemanatoare cu a unei pere cu varful usor indoit si indreptat in sus; la examenul radiologic apare ca litera "J" sau ca un carlig. Forma lui este variabila in functie de: continut, tonicitatea musculaturii proprii, tonicitatea peretelui abdominal, pozitia individului si volumul organelor vecine. Stomacul este alcatuit din patru paturi: la interior sa afla mucoasa, apoi submucoasa, musculoasa, iar la exterior este invelit de seroasa peritoneala. Mucoasa este alcatuita dintr-un epiteliu cilindric, care secreta mucus, si din glandele stomacului: glande fundice, secretoare de acid clorhidric si pepsina, glandele pilorice si celulele mucipare, ambele secretoare de mucus. Musculoasa este formata dintr-un strat intern cu fibre dispuse oblic, un strat intermediar cu fibre circulare si un strat extern cu fibre longitudinale. Stratul circular la nivelul pilorului, este foarte puternic, constituind sfincterul piloric.

Din punct de vedere fiziologic, stomacul primeste alimente si datorita functiei sale motorie, le framanta, le amesteca cu sucul gastric si apoi le evacueaza in duoden. Prin functia secretoare, stomacul intervine in digerarea tesutului conjunctiv si al proteinelor cu ajutorul acidului clorhidric si al pepsinei. Secretia gastrica este declansata mai intai printr-un mecanism reflex-nervos, apoi prin meanisme neuro-chimice cu punct de plecare in mucoasa gastrica(faza gastrica cu secretie de gastrina) si intestinul subtire(faza intestinala).

Intestinul subtire - incepe la pilor si se termina la nivelul valvei ileocecale. El are trei segmente: duoden, jejun si ileon.

Duodenul are forma unei potcoave. I se descriu patru portiuni: prima portiune, bulbul duodenal, urmeaza imediat dupa pilor si este usor mobila; portiunea a doua, descendenta, este situata in dreapta coloanei vertebrale si in ea se varsa excretia biliara si cea pancreatica; portiunea a treia este orizontala, iar portiunea a patra este ascendenta si se continua cu jejunul formand unghiul duodenojejunal. Structural duodenul este alcatuit din patru straturi: mucoasa, submucoasa, musculoasa si seroasa peritoneala. Fiziologic, duodenul are doua functii principale: motorie si secretorie. Motilitatea duodenala impinge chimul alimentar foarte repede in jejun(in cateva secunde). Secretia duodenala elaboreaza secretina(cu rol in stimularea pancreasului si a intestinului), enterokinaza si mucus. La nivelul duodenului incepe sa se amestece chimul alimentar sosit din stomac cu sucul duodenal, bila si sucul pancreatic.

Jejuno-ileonul are un calibru mai mic si umple cea mai mare parte a cavitatii peritoneale. Este alcatuit tot din patru structuri: mucoasa, submucoasa, musculoasa si seroasa. Mucoasa formeaza cute circulare si numeroase vilozitati intestinale realizand o suprafata enorma, cu mare rol in absorbtia intestinala. Fiziologic, jejunoileonul are trei functii: motorie, secretorie si de absorbtie. Functia motorie este reprezentata de miscarile pendulare cu rol de framantare si amestecare a continutului intestinal, si de miscarile peristaltice cu rol de propulsare a chimului intestinal. Functia secretorie se manifesta prin elaborarea unor fermenti: erepsina si nucleotidaza cu rol in digerarea proteinelor si a acizilor nucleici; lipiaza intestinala cu rol in scindarea grasimilor neutre; dizaharidele cu rol in digerarea glucidelor pana la monozaharide. Functia de absorbtie se exercita pe o foarte mare suprafata, datorita vilozitatilor intestinale. Odata cu principiile alimentare amintite se mai absorb si apa, sarurile minerale si vitaminele.

Intestinul gros - este segmentul terminal al tubului digestiv; el incepe de la valvula ileocecala si se termina cu anusul. Se distinge de intestinul subtire prin volumul lui mult mai mare si prin cele trei benzi musculare longitudinale(taenia coli).Lungimea lui variaza intre 1,5 si 3 metri. Intestinul gros este impartit in urmatoarele segmente: cecul, colonul ascendent, colonul transvers, colonul descendent, colonul sigmoid si rectul.

Cecul este situat in fosa iliaca dreapta; legatura dintre ileon si cec se realizeaza prin sfincterul ileocecal(formatiune musculara). Pe partea interna a cecului se afla apendicele, a carui pozitie este variabila. Cecul are un grad de mobilitate.

Colonul ascendent este situat in flancul drept si continua cecul, urcand vertical pana la fata inferioara a ficatului, unde prin unghiul hepatic se continua cu colonul transvers. Este fixat de peretele posterior al abdomenului prin peritoneu.

Colonul transvers se intinde de la unghiul hepatic pana la unghiul splenic(unghiul stang) si este situat orizontal sau in forma literei "V".

Colonul descendent este situat in flancul stang si se intinde de la unghiul splenic pana la nivelul crestei iliace, unde se continua cu colonul sigmoid.

Colonul sigmoid, in continuarea precedentului, situat in fosa iliaca stanga si in pelvis, are forma unui "S" si se intinde pana la unghiul rectosigmoidian.

Rectul este portiunea terminala; se intinde de la unghiul rectosigmoidian pana la anus si este situat in pelvis. Rectul comunica cu exteriorul prin canalul anal, care continua ampula rectala.

Structural, intestinul gros este alcatuit din patru straturi: mucoasa, submucoasa , musculoasa si seroasa. Mucoasa este foarte bogata in celule mucipare; musculoasa se caracterizeaza prin cele trei benzi musculare care alcatuiesc haustrele intestinului gros. Fiziologic, intestinul gros are functie de motricitate, secretie si absorbtie. Motricitatea asigura progresiunea bolului fecal prin contractii peristaltice, segmentare si prin contractii masive. Bolul fecal se aduna in sigmoid; trecerea materiilor fecale in rect duce la expulzarea lor prin actul fiziologic al defecatiei. Secretia intestinului gros se rezuma la mucus. Functia de absorbtie este mai redusa si se exercita mai ales la nivelul cecului si al ascendentului; se absorb apa, sarurile, vitaminele, glucoza. La nivelul rectului se pot absorbi substante medicamentoase si apa, acestea ajungand in vena cava inferioara. Un rol important in fiziologie il joaca flora intestinala.